Glosar de fotbal american Partea a IV-a
Existența unei a patra părți a unui glosar sportiv indică complexitatea jocului. Cele trei părți anterioare au fost extinse pentru aspectele pe care fiecare dintre ele le cuprindea. Cu toate acestea, există încă aspecte majore care nu au fost abordate. Va trebui să înțelegeți aceste aspecte atunci când urmăriți un meci la televizor și doriți să selectați o casă de pariuri asiatică și europeană de top care oferă cele mai bune cote pentru pariuri live.
Să discutăm despre aceste aspecte:
Acesta este probabil cel mai important termen din fotbalul american. Atunci când o echipă primește mingea, fundașul și echipa sa ofensivă intră pe teren. Pentru a continua să înainteze trebuie să parcurgă o distanță de 10 yarzi. Acest lucru se numește un prima încercare.La televizor există un sistem digital care indică o linie galbenă care indică distanța de yarzi care trebuie parcursă.
Pe teren, însă, aceasta nu este vizibilă. Pentru ca jucătorii să știe unde trebuie să ajungă, există un sistem de lanțuri care este plasat la începutul și la sfârșitul distanței, împreună cu un număr care indică încercarea. De fapt, există un întreg echipaj însărcinat cu această sarcină. Pentru a-și atinge obiectivul, au la dispoziție trei încercări. Prima se mai numește și „prima încercare”. Următoarea „a doua încercare” și apoi „a treia încercare”. Fiecare încercare este urmată de distanța rămasă de parcurs. Astfel, când auziți „a doua și cinci”, înseamnă că echipa trebuie să parcurgă 5 yarzi în timpul celei de-a doua încercări. Respectiv, un ” trei și cinci centimetri”, înseamnă că echipa trebuie să parcurgă mai puțin de un yard în cea de-a treia încercare.
Dacă nu reușesc să parcurgă distanța în trei încercări, la a patra încercare de obicei, echipa de aruncare a mingii este chemată în teren. Cu toate acestea, echipa de atac are în continuare opțiunea de a juca mingea în mod regulat cu echipa ofensivă. Dacă tot nu reușesc să parcurgă distanța, mingea trece în mână la punctul de avansare mai mare în loc de distanța care ar fi fost parcursă prin lovitură.
Așa se reia meciul după încheierea fiecărei partide. Mingea este reperată în punctul în care s-a înregistrat cea mai mare avansare în jocul anterior sau în punctul care rezultă după adăugarea sau scăderea yarziilor care a fost aplicată în urma unei penalizări. Executantul pune o mână pe minge și, când fundașul dă ordinul, îi aruncă mingea pentru ca următoarea acțiune să înceapă. De asemenea, snapperul aruncă mingea către lovitor, sau către observator în timpul jocurilor echipelor speciale.
- Linia de atac:
Locul în care mingea este plasată pentru ca următoarea acțiune să înceapă, formează o linie verticală față de direcția în care se desfășoară jocul și paralelă cu zona de touchdown. Ambele echipe se aliniază de fiecare parte a acestei linii. Singurul jucător care are voie să se afle dincolo de minge este executantul. Restul jucătorilor trebuie să se afle la 11 centimetri în spatele sau în fața acestei linii. Aceasta se numește zona neutră și nimeni nu are voie să traverseze această zonă înainte ca mingea să fie lovită.
Linia de atac determină, de asemenea, poziția fiecărui jucător pe teren, așa cum este descris în a doua parte a glosarului nostru
După ce primește mingea de la fundaș (sau dacă fundașul păstrează el însuși mingea) și începe să alerge pe teren, atunci este un alergător. Există o semnificație specifică în asta. Alergătorii nu sunt supuși acelorași apeluri de penalizare sau de reținere ca și restul jucătorilor. Adversarii îi pot apuca, îi pot placa, îi pot împiedica și, în general, au mai multe opțiuni pentru a le opri alergarea spre zona de atac. Alergătorii își pot opri alergarea oricând doresc, atât timp cât genunchiul stâng atinge solul.
- Receptorul:
La fel ca și în cazul alergătorului, oricine primește o pasă aruncată (spre deosebire de o pasă de mână) de la fundaș este un receptor. Nu contează dacă poziția sa inițială a fost de alergător cu spatele, de tight end sau de receptor. Deoarece, după recepție, ei devin purtători de minge, în acest caz se aplică aceleași reguli de contact ca și în cazul alergătorului.
- Interceptare:
Pentru asta trăiesc apărătorii. Este de fapt una dintre cele două șanse de a marca puncte. Atunci când un fundaș aruncă o pasă, dacă pot prinde mingea înaintea receptorului vizat fără a comite o interferență de pasă, atunci au practic cale liberă pentru a înscrie un touchdown.
Pasă pierdută:
Alergătorii și recepționerii trebuie să țină mingea sub control total. Aici trebuie să discutăm despre diferența dintre o pasă incompletă și o pasă pierdută O pasă incompletă de la fundaș la orice alergător sau receptor este considerată o pasă în care jucătorul vizat fie nu a primit niciodată mingea (fără ca aceasta să fie interceptată), fie nu a reușit să o controleze complet înainte ca aceasta să atingă solul. În cazul în care receptorul primește mingea, o controlează complet și apoi o scapă (sau un adversar i-o ia din mâini), atunci este vorba de o pasă pierdută.
O a doua diferență este că, în cazul unei pase incomplete, mingea este moartă și jocul se oprește. Echipa care a posedat mingea pierde o poziție, iar mingea este plasată în același loc pentru jocul următor, ca în cazul tentativei eșuate. În cazul unei mingi pierdute, mingea este foarte activă și fiecare jucător o poate revendica. Este a doua șansă a apărătorilor de a înscrie. Dacă recuperează mingea pierdută de la un atacant, calea lor spre un touchdown este destul de clară și totul depinde de ritmul propriu (să ajungă în zona de atac înainte ca adversarul să îi prindă) și de capacitatea blocatorilor de a-l proteja.
- Jocuri de pase:
O parte interesantă aici este că, dacă un apărător reușește să ajungă la fundaș și să îl lovească la mână, atunci:
a) Dacă mâna nu se mișca înainte, se consideră o pasă incompletă.
b) Dacă mâna a început mișcarea de înaintare, este o pasă pierdută, cu excepția cazului în care se anunță un fault personal.
În acest caz, fundașul predă mai mult sau mai puțin mingea către alergătorul care își începe alergarea în spatele său. Linia din față a atacului trebuie să deschidă un coridor către linia defensivă pentru ca alergătorul să treacă. Alternativ, ei pot bloca fundașii spre centru, astfel încât alergătorul să poată găsi scăpare în exteriorul liniei. Jocurile de alergare sunt cele mai vulnerabile la apelurile de reținere.
- Blitzul
Atacarea fundașului este un alt lucru pentru care apărătorii trăiesc. Blitzul este o tehnică (periculoasă) în care apărătorii încearcă să depășească numeric linia de apărare a fundașului, astfel încât unul dintre ei să aibă cale liberă spre fundașul central. Cel mai obișnuit caz de utilizare a acestuia, este la o a treia încercare și lungă ( a treia încercare cu o distanță mai mare de 10 yarzi de parcurs din cauza unei penalizări), deoarece cea mai obișnuită practică din partea fundașului este de a arunca mingea pentru a parcurge distanța (jocurile de alergare rareori parcurg mai mult de 5 yarzi). În acest caz, protecția fundașului central este de obicei minimă, distribuind jucătorii pe poziții de recepție
- Receptor fără apărare:
Aceasta este una dintre cele mai interesante reguli din fotbalul american. Așa cum am menționat într-o parte anterioară a Glosarului nostru, un apărător nu poate atinge un receptor înainte ca acesta să prindă mingea. De fapt, este un pic mai complicat. Apărătorul nu poate atinge receptorul imediat după ce acesta din urmă prinde mingea. Dacă receptorul este în aer, atunci apărătorul trebuie să aștepte până când acesta revine pe pământ. Regula în acest caz este cea a celor „3 pași”. Apărătorul poate „lovi” receptorul după ce acesta face 3 pași atunci când primește pasa. Regula a fost implementată pentru a preveni accidentările care au avut loc atunci când receptorul nu se putea apăra efectiv împotriva unei „lovituri”.
După o lovitură de picior sau un punt, receptorul de pe partea cealaltă poate flutura mâna în aer înainte de a prinde mingea, indicând că nu intenționează să avanseze după ce a fost prinsă. El poate face acest lucru dacă, după părerea sa, nu există nicio cale posibilă de a câștiga vreun metraj. În acest caz, jucătorii echipei executante nu au voie să îl atingă.
De asemenea, el poate indica o prindere corectă prin așezarea genunchiului stâng imediat după prindere
- Pasare laterală:
Procedura obișnuită de pasă presupune ca fundașul să primească mingea de la snapper, să o arunce către un receptor care apoi se întoarce și aleargă spre zona adversă. Aceasta este singura pasă în față care este permisă. Cu toate acestea, există jocuri în care veți vedea mai mulți jucători care își pasează mingea între ei. Acest lucru este legal atâta timp cât jucătorul care face pasa o aruncă înapoi și nu înainte. Rețineți că poziția celui care primește pasa nu contează. Pasatorul nu poate arunca mingea în față chiar dacă receptorul se afla în spatele său în momentul în care a făcut pasa.
Există jocuri în care fundașul aruncă o pasă către un alt fundaș înregistrat care apoi face pasa în față. Începând de anul trecut, regula s-a schimbat și acest joc este valabil doar dacă prima pasă este laterală. Este o propunere riscantă, deoarece dacă mingea este scăpată, este considerată o lovitură pierdută și nu o pasă incompletă.
- Contestare:
Aceasta este o regulă care există de ceva vreme în fotbalul american și care este introdusă treptat și în alte sporturi. Antrenorul principal al unei echipe poate contesta o decizie luată de un oficial dacă există dovezi clare că aceasta a fost incorectă. Pentru a indica intenția, el trebuie să arunce un steag roșu pe teren (pentru a indica o încălcare, oficialii aruncă unul galben). Un detaliu important aici este că antrenorul trebuie să fie precis cu privire la ce anume contestă.
Atunci când se aruncă un steag roșu, arbitrul se apropie de antrenor și primește detaliile exacte ale contestației. Apoi, acesta revizuiește înregistrarea video a jocului și stabilește dacă contestația este justificată în funcție de aceste detalii. În cazul în care contestația are succes, atunci decizia de pe teren este modificată. În caz contrar, echipa care a făcut contestația pierde un time-out
Diferențe între fotbalul american și cel canadian
În timp ce în multe sporturi, Canada și SUA sunt considerate una singură, acest lucru nu este valabil și pentru fotbal. În NBA, de exemplu, echipele din ambele țări joacă pe terenul celeilalte. Acest lucru nu este posibil în cazul fotbalului, deoarece terenurile canadiene sunt considerabil mai mari decât cele americane. Mai exact, acestea sunt cu 10 yarzi mai lungi și 12 yarzi mai late. De asemenea, în terenurile din SUA, zona de intrare are o lungime de 10 yarzi, în timp ce zona respectivă este de 20 de yarzi pentru Canada. O a treia diferență vine la plasarea montanților. În Statele Unite, acestea sunt situate la capătul zonei de intrare, în timp ce în Canada se află la linia de marcaj.
|
 |
O a doua diferență majoră este că canadienii joacă cu 12 jucători pe teren, în timp ce americanii folosesc 11. Interesant este faptul că regulile pentru ambele țări impun același număr de jucători la linia de apărare, ceea ce face ca cel de-al 12-lea jucător să ocupe o poziție în spate.
Alte diferențe sunt:
- Canadienii nu permit o a 4-a încercare, așa cum fac americanii. La a treia încercare, ei trebuie fie să dea un punt, fie să încerce să parcurgă distanța dacă diferența este suficient de scurtă.
- Zona neutră de la linia de miză este de un metru pentru canadieni, în loc de 11 inci. Distanța mai mare face, de asemenea, o diferență în ceea ce privește jucătorii folosiți. Pentru S.U.A., distanța mai mică necesită jucători mari și care se deplasează cam greu, în timp ce echipele frunzei de arțar îi preferă pe cei mai agili.
- Regula pentru prinderea corectă este considerabil diferită pentru canadieni. Receptorul nu poate semnaliza o preluare corectă. Cu toate acestea, niciun jucător, cu excepția executantului (sau a oricărui jucător care se afla în spatele executantului în momentul în care mingea a fost lovită), nu se poate apropia de receptor pe o distanță de 5 yarzi până când acesta nu este atins.
Câteva cuvinte de final
Acesta este un sport în care aparențele sunt înșelătoare. Arată ca o opoziție violentă, fără prizonieri, brutală, când, de fapt, este orice altceva. Manualul de reguli este destul de lung și greoi și nu permite nimic care ar putea duce la o accidentare din cauza desfășurării jocului. Nu că nu s-ar întâmpla așa ceva. Cu toate acestea, în zilele noastre, jucătorii care se accidentează sunt mai mult rezultatul neglijenței decât al intenției. Nu am menționat acest lucru în niciuna dintre părți, dar o parte importantă pentru protecția jucătorilor se datorează echipamentului pe care aceștia îl poartă acum. Un set care costă între 1.100 și 1.200 de dolari americani pentru fiecare jucător profesionist.
Vorbind despre echipament, fotbalul modern a îmbrățișat o mulțime de posibilități de comunicare pe care le oferă tehnologia. De exemplu, fundașul poartă căști fără fir în ureche pentru a primi instrucțiuni de la antrenorul principal. De asemenea, unii fundași poartă mici tablete într-un buzunar protejat al cotierelor, unde pot vedea și selecta oricare dintre piesele de joc care au fost repetate.
Cel mai important, este un sport care nu permite lupte în spatele scenei. Fiecare decizie poate fi revizuită prin video și poate fi schimbată în cazul în care s-a comis o eroare de către oficiali. Iar acest lucru face o diferență enormă pentru pariori, știind că este probabil cel mai echitabil sport existent
Glosarul nostru de fotbal american în patru părți se încheie aici. Am abordat toate elementele importante și cele mai obișnuite ale jocului pe care urmează să le observați, atunci când urmăriți un meci. Acum sunteți destul de pregătit să vă deschideți un cont prin intermediul unui agent și să pariați pe echipa dumneavoastră favorită, fiind pe deplin conștient de ceea ce se poate întâmpla.
